Doamne, aurul meu e doar de poleială...
...și-ncepe să se vadă rugina de sub el.
Ca falsul să nu fie dat la iveală
Mă stradui să-l acopăr fiece zi cu zel.
Sunt fals, sunt gol, sunt un netrebnic,
Că am vândut tot ce mi-ai dat
Pentru această lume trecătoare
Am risipit aur curat.
Nu știu cât vei putea să suferi
Să ai un rob așa de slab
Ca și măslinul din poveste
De mult sunt fără rod, uscat.
Dar, de mai este vreo speranță
De-un muc ce arde fumegând
Te rog lucrează-acum Stăpâne
Și-ajută-mi să-Ți slujesc arzând.
Am scris poezia in doua etape. Primele trei versuri le-am compus intr-o perioada din viata mea cand simteam ca nu mai este vreo speranta pentru mine, ca sufletul mi-e atat de gol, ca L-am nesocotit atata vreme pe Domnul,incat nu mai era posibil pentru mine sa imi revin, sa ma impac cu Dumnezeu. Desi nu puteam sa spun ca pacatuiam, in sensul strict al cuvantului, eram departe de a avea o relatie cu Dumnezeu. Ma obisnuisem sa traiesc de pe o zi pe alta, fara El. Practicam o religie. Eram ca biserica din Laodicea, nici rece, nici in clocot si simteam ca Dumnezeu sta gata sa ma verse din gura Lui. Dar slava lui Dumnezeu, mi-a ascultat rugaciunea mea si s-a indurat din nou de mine. Traim vremurile din urma si cazuri ca al meu se intalnesc din ce in ce mai des. Sper ca prin aceasta poezie Dumnezeu sa lucreze la viata celor ce traiesc asa cum am trait eu odata si sa ii trezeasca din somnul lor ca sa nu ii prinda Mirele dormind.
AMIN