Topesc în suflet o cântare,
Un murmur parcă izgonit
Din inimă, spre Domnul, Care
Şi tu, şi eu, L-am răstignit.
Ce aş putea mai mult să spun,
Decât au spus-o alţii, poate,
Un singur lucru mai compun,
Că e izvor de bunătate.
Ne naşte-n Duh, ne izbăveşte,
Ne poartă paşii pe alei.
Şi nu e altul ce iubeşte
Atât de mult copiii Săi.
Noi, răi fiind, L-am pălmuit
Şi L-am scuipat adeseori,
Mă doare gândul c-am gândit
Cum pot lovi de atâtea ori.
O, Doamne, câte Ţi-am făcut
Şi, totuşi, Tu nu iei aminte,
Smerit şi blând Te-am cunoscut,
Prin ale Tale taine sfinte.
Captiv mă fac iubirii Tale,
Părtaş al dragostei de sus,
Îţi port în suflet Osanale.
Slăvit să fii în veci, Iisus!
Se întâmpla în aprilie 2006, mă obişnuisem să scriu în fiecare zi un vers închinat lui Dumnezeu, de fapt era modul meu de a dialoga şi de a-mi păstra vie voinţa şi legătura cu părţile nevăzute ale cerului. Şi acum fac la fel, ori de câte ori mă rătăcesc, încerc să refac dialogul prin versuri...
Foarte adânc şi adevărat e compusă această poezie. Felicitări monica.