Ți-aduci aminte, mamă,
de vremea fericită,
când mă țineai pe brațe
că păru-mi sărutai ?

Când nu aveam în lume
ființă mai iubită,
nici ochi mai plini de farmec,
și nici mai dulce grai ...

Ți-aduci aminte mamă,
când păru-mi sărutai ?

Ți-aduci aminte, mamă,
cum te țineam cuprinsă,
să spui cu mine seara
duioase rugăciuni ?

Și cum în nopți de veghe,
sub candela aprinsă,
lăsai să-ți cadă lacrimi
pe-o carte din străbuni ?

Ți-aduci aminte mamă,
ce sfinte rugăciuni ?

De-atunci trecură anii
ca frunza scuturată
și-au troienit să-mi stingă
credința de copil.

Dar într-o zi de taină
scânteia de-altădată
s-a prefăcut în soare
și-n albe flori de-april ...

urcând pe-o nouă treaptă
credința de copil.

Dar ochii tăi par astăzi
acoperiți de ceață
și mă privesc cu teamă
ca niște ochi străini.

Și caut ochii mamei
să-i văd din nou în față,
cum mă priveau odată
de duioșie plini.

Dar ochii tăi par astăzi,
ca niște ochi străini.

O, vino iarăși, mamă,
de brațul meu cuprinsă,
să-ngenunchem alături
ca-n vremea ce s-a dus !

Și vom simți în suflet
o candelă aprinsă
ce ne va duce-odată
în țara lui Isus !

O, vino, astăzi, mamă,
cu mine la Isus !