Cucoşii nu ne-or zgudui
Din paşii grei prin tină
Când zorii zilei vor veni-n
Căldură şi lumină.

Vom admira cu ochi uimiţi
Minunea Dimineţii
Căci n-am putut visa prin minţi
Atâta frumuseţe.

Pe paloşul său rezemat,
Cu coiful tras pe frunte,
Oricare-a Domnului soldat
Va sta pe vârf de munte.

Complet în noapte dezvăţaţi
De a a vorbi-n degeabă
Ne-om saluta fraţi între fraţi
Laconic, fără grabă.

Atunci doar vom putea vedea
Ce ne e scris pe faţă
Căci fiecare se ştia
După Credinţa-n Viaţă.

Şi neştiind ce-i de făcut
De-acum în mai departe
Jeli-vom fraţii ce-au căzut
În mijlocul de moarte.

Privind în urmă fără glas
Spre noaptea cea abruptă
Ne-om aminti de orice pas
Ce l-am avut în luptă.

Cum zgâriam muşcând pământ
Săgeata când ne-nfipse,
Dar ridicaţi iar de Cuvânt,
Credinţă şi de vise.

Cum ne-aruncam în lupte iar
Spre lighioane toate,
Cuţitul laş de cărturar
Cum ne lovea din spate.

Când lăcrimând neauzit,
Târând înspre lumină
Un frate care a murit
Nesuportând veninul.

Cât am sperat nădăjduind
Când ziua s-a aprinde…
Acum timizi şi neştiind
Ce am putea-ntreprinde.

Şi dacă Domnul ne-a ruga
În luptă să ne-ntoarcem,
Noi uşuraţi vom spune:”Da!!!”
C-om şti iar ce să facem.