Ai înmuiat penelul...
Ai înmuiat penelu-n culoarea-nțelepciunii
Brăzdând nenumărate nuanțe, de tot felul
Pe planșa cea imensă, pură și naturală,
Pictând apus de soare pe cer de primăvară.
O, cât de minunat! O, câtă frumusețe!
E greu de explicat cum razele mărețe
Se-ndreaptă-n depărtare din roșul înfocat
Ca fructul copt de vară în aer atârnat.
Spre-o fuziune lată cu toate se îndreaptă
Încet, încet, culori mai pale,
Rămân, le mai admir puțin...
Încet, încet, se șterg, și… iată:
Unde e taina minunată
Ce am privit-o încântată?
În minte-mi vin cuvinte din Scriptură
Ce se-mplinesc frântură cu frântură
``Cerul și pământul vor trece
Cuvântul Meu va rămânea în veac ``
Și am lăsat apusul ca să plece
Și-n casa mea cu drag eu am intrat.
Mergând cu gălețile de mâncare la porci, au început să îmi vină versuri de laudă la adresa lui Dumnezeu cînd am văzut soarele ca o piersică uriașa. Am lăsat gălețile și am fugit să iau ceva de scris. Era ca o răsplată după o zi de lucru acea frumusețe.