Când Tu, nemăsurat colos
Mă priveşti cu ochii Tăi de foc,
Mă simt pierdut ca-ntr-un haos...
Şi-atât de mic mă simt şi ros,
Şi-atâtea nu-nţeleg deloc...
Când mă priveşti, nu înţeleg
De ce ai atâta dragoste,
De ce m-alegi şi nu Te-aleg,
De ce făr-Tine nu-s întreg,
De ce iubirea trebuie să coste?
De ce-n inimă am durere
Şi-atâta jale-mi cântă-n poartă...
Ce-aş vrea o suavă mângâiere,
O voce stinsă în tăcere,
Ca pieptu-mi vocea aceea să o soarbă.
Să-mi spui de dragostea-Ţi imensă
Şi să mă faci s-o înţeleg
Plutind prin ceaţa-atât de densă...
Zdrobeşte firea mea intensă,
S-ajung nicicând să nu Te neg!
Când mă priveşti, întrega fiinţă
Se scutură din temelii
Şi-mi creşte-adâncă neputinţă
Când văd multa mea necredinţă
Acum, când eşti gata ca să vii.
Când mă priveşti de sus din Cer,
Pe mine, atât de slab şi mic,
Mă simt pierdut şi-aş vrea să zbier
Căci nu am ce să Îţi ofer;
Sunt păcătos, sunt un nimic!
Nimicu-n care ai suflat viaţă,
Nimicul care l-ai ales...
Un chip de lut, un ciob de gheaţă
Dar totuşi făptura măreaţă;
Şi-o jertfă de neînţeles...
Cum braţul Tău mereu mă ţine?
Un nimic pentru ce-ai dat tot...
Creat puţin mai jos ca Tine;
Ce merit am să fii cu mine
Şi să-mi spui "fiu"? Nu ştiu, nu pot...
Nu pot să Te-nţeleg nicicum
Cum ai răbdare după toţi...
Nu dai cu noi să fim praf, scrum
Când părăsim al Tău sfânt drum
Şi să ne-aştepţi cu dor...cum poţi?
Cum poţi decizia atât s-aştepţi
Şi s-o respecţi, oricare ar fi...
Cum poţi pe toţi să ne accepţi
Chiar de suntem aşa nedrepţi?
Cum poţi atâta-a ne iubi?
Când mă priveşti cu-a Ta privire,
Cu ochii Tăi atât de dulci
Zăresc acea strălucire
Ce-n stele-o văd şi-n nemurire
Şi-n albul neînţeles de fulgi...
Când ne priveşti cu ochii Tăi
Ce inspiră atâta vast mister,
Noi nu putem privi în ei
Că ne-am topi, că suntem răi,
Nevrednici de-un aşa etern...
Când Ţi-am zărit pe cer privirea
Şi ochii ce m-au fermecat
Am simţit cum întreagă firea
E cutremurată de iubirea -
Când ochii Tăi s-au întristat.
Nu mă privi, că vrednic nu-s
N-am pocăinţă, doar păcate;
Viaţa-mi întreagă-i un apus
Te-am întristat prea mult, Isus
Şi Te-am lăsat prea mult în spate.
Dar dacă vrei să mă priveşti
Priveşte-mă! Fă-o cu milă,
Să nu mă usuc de stăluceşti,
Ridică-mă dacă doreşti,
Să fiu cu Tine pe-a vieţii filă...
Amin
Ma topesc atunci cand parca pot sa-I vad privirea de acolo de sus patrunzandu-ma, si e inevitabil sa nu plang pe genunchi cand Il vad cum ma priveste, pe mine, un pacatos...
Asa este cum ati scris,dar nu sunt atat de devotat Domnului cum as vrea,am greseli,multe greseli dar incerc sa ma mentin cat mai curat,cat mai departe de ispite.
Adu-ti aminte ca esti o unealta in mana lui Dumnezeu, si inca din pantecele mamei tale ti-a fost pregatit acest dar . El a stiut ca tu poti fi un mesager al dragostei LUI si vrea astfel sa se foloseasca de tine.
Cand te-a creat, a privit cu mare incantare spre fiintza ta, si ti-a daruit multa iubire, multa sensibilitate dar in acelasi timp si putere din puterea Lui, pt ca te-a creat dupa chipul si asemanarea Sa. Asa ca EL vrea sa ramai cum te-a creat, UNIC si SPECIAL, sa crezi in valorile care le-a pus in tine, si din respect pt EL sa nu devi o copie a lumii, fii diferit prin innoirea mintii, nepotrivindu-te cu chipul pacatos al lumii..
Ti-a dat o inima cu care sa simti ca TE IUBESTE, si care sa bata numai pt El. E adevarat, noi de multe ori I-l intristam prin acctiunile si vorbele noastre, dar niciodata nu este prea tarziu pt a ne intoarce privirile spre EL si a-i cere ajutorul Sau..
El asteapta adeseori inlacrimat sa vi sa-i cazi la piept, sa-ti dea mangaierea, alinarea si eliberarea de toate lucrurile care iti frang fragilele aripi..
El plange cand tu plangi, si sufera impreuna cu tine, dar vine in acelasi timp cu mana Lui cea blanda sa iti stearga raurile de suspine, ca sa-ti ofere in schimb pacea dupa care tanjesti , pt ca EL satura dupa dorintza !!
,, CAND ITI INTORCI PRIVIRILE SPRE EL TE LUMINEZI DE BUCURIE SI NU T-I SE UMPLE FATA DE RUSINE ,, Ps. 34:5 big hug :)